Mai este relevant să discutăm despre Patrimoniu Virtual în 2022? În 2004 foarte puțini au putut prezice felul în care poate cea mai influentă rețea socială de astăzi avea să evolueze și să schimbe complet percepția oamenilor asupra modului de interacțiune online. Mai târziu, în 2021, aceași companie avea să anunțe un nou concept, ce pare la fel de revoluționar. Însă de această dată așteptările sunt pe măsură, căci nu mai este vorba de un grup de studenți necunoscuți cum erau în 2004, ci de una dintre cele mai mari companii la nivel global. Dacă acest proiect reușește, este foarte posibil ca în 5-10 ani să trăim într-o lume presărată cu particularități digitale pe care azi ni le putem imagina cu greu ca făcând parte din viața noastră de zi cu zi.
În această postare nu voi scrie despre Metaverse (da, probabil ți-ai dat seama că despre asta era vorba mai sus) și nici despre Web 3.0 și ce schimbări majore ar putea aduce acestea în mediul online. Voi scrie despre ce înseamnă Patrimoniul Virtual, ce conține, concepțiile greșite legate de el, despre abordările corecte și unde se situează România, azi, în relație cu acest domeniu multi-disciplinar.
Digital Sau Virtual ?
Înainte de a începe ar fi bine să stăm puțin să clarificăm o discuție legată de terminologie, similară cu discuția despre digitizare vs digitalizare (EN), discuție pe care am început-o încă din 2020. Cu siguranță ai întâlnit termenii Arheologie Digitală (Digital Archaeology), Arheologie Virtuală (Virtual Archaeology) sau Digital Humanities (sincer, nu am găsit corespondent în Română). Sunt unul și același lucru? Nu. Dar în unele din contextele în care sunt de multe ori folosite, acoperă cam aceleași problematici.
Digital se referă la informație transmisă într-un format abstract sub formă de numere. Virtual se referă la o simulare sau replicare a ceva (un lucru sau o activitate umană) care este este real sau imaginat. În timp ce conținutul virtual este livrat în format digital, nu tot conținutul în format digital este și virtual. Bazele de date, statisticile, simulările numerice sunt date digitale și sunt deobicei obiectul studiului în cadrul Digital Humanities. Conținutul digital 3D și aplicațiile vizuale și produșii secundari care decurg din acesta fac parte din Virtual. De asemenea, tot în tărâmul Virtual se regăsesc toate activitățile din viața reală care sunt replicate pentru utilitate (în special în ultimii ani), precum întâlnirile online în tim real, tururi panoramice 360 2D(!), discuții etc.
Ce este patrimoniul virtual ?
Pentru definirea Patrimoniului Virtual putem privi spre Arheologie. În Arheologie, în special, dar și în general în domeniul patrimoniului, conținutul digital 3D este denumit generic “virtual”, și face parte dintr-o disciplină științifică numită Arheologie Virtuală. Aceasta nu este de sine stătătoare ci depinde direct de Arheologie. Termenul a fost utilizat pentru prima dată de Paul Reilly, în 1990, care l-a folosit pentru a defini o combinație între Realitate Virtuală (simulări computerizate) și Arheologie, pentru a găsi soluții pentru diferite probleme importante precum irepetabilitatea săpăturilor. Prin aceste eforturi el a încercat să găsească metode noi de a documenta, interpreta și adnota descoperiri și procese arheologice.
Ani de zile “virtualul” din Arheologia Virtuală și Patrimoniul Virtual a fost privit cu scepticism de către comunitățile științifice ca fiind doar o abordare “de nișă” la costuri foarte ridicate și cu o utilitate limitată pentru arheologie sau patrimoniu cultural. Chiar dacă astăzi percepția generală nu s-a schimbat foarte mult, lucrurile stau foarte diferit. Comunitatea științifică internațională a adoptat practicile arheologiei virtuale, le-a dezvoltat și rafinat, lărgind mult spectrul lor de aplicabilitate. Un rol important în ultimii ani l-a avut în acest sens și accesibilitatea tot mai mare la noi mijloace de înregistrare și procesare 3D, accesibilitate datorată în principal dezvoltărilor tehnologice (accelerate) din gama miniaturizărilor dispozitivelor electronice și al algoritmilor matematici.
Documente și ghiduri pentru patrimoniul Virtual
Realitatea creșterii utilizării și realizării de conținut digital / computerizat în domeniul patrimoniului cultural a generat și generează în continuare câteva riscuri rezultate în urma mai multor probleme care vin odată cu această “putere”, între care pot fi amintite:
- duplicarea datelor (același subiect digitizat de diferite entități fără conexiune sau cunoștință una de cealaltă);
- înregistrăi de calitate slabă, inutilizabilă (în unele cazuri, elemente de patrimoniu unice care acum sunt dispărute);
- pierdere sau învechirea (inutilizabilă) a datelor digitale (formate digitale vechi care nu au fost actualizate la standarde actuale).
Aceste probleme au fost recunoscute și discutate în Carta UNESCO din 2003 pentru Conservarea Patrimoniului Digital. În 2009 a fost elaborat un set de principii pentru vizualizarea computerizată a patrimoniului cultural în Carta de la Londra. Cadrul teoretic stabilit în aceasta din urmă, a stat la baza unuia dintre cele mai importante documente ce privește patrimoniul virtual, și anume Principiile de la Sevilia din 2017. Acest document oferă definiții cuprinzătoare pentru termeni precum arheologia virtuală, restaurare virtuală, reconstrucție virtuală sau anastiloză virtuală, dar și ghiduri practice bazate pe principii care își au originile în Carta de la Veneția din 1964, pentru orice tip de proiect în domeniul patrimoniului cultural care implică noi tehnologii de cercetare, documentare, conservare sau diseminare.
Tocmai a fost publicat în aceste zile (pe 25 Aprilie 2022) un nou document de cărtre Comisia Europeană, legat de state of the art-ul și bunele practici în domeniul digitizării 3D. Așa că voi adăuga și acest document în lista sus-menționată: Study on quality in 3D digitisation of tangible cultural heritage. Voi reveni asupra acestui document într-o postare viitoare!
Termeni importanți
În continuare voi trece în revistă câteva definiții importante, pe care consider că este bine să fie menționate cât mai des pentru înrădăcinarea termenilor. Spun acest lucru pentru că domeniul Partimoniului Virtual este unul prin definiție multidisciplinar dar care își are originile adânc înfipte în concepte cunoscute din Teoria Restaurării, concepte la care are acces prin formarea profesională doar un segment din cei fac parte din această multidisciplinaritate (atunci când fac parte).
Un alt motiv pentru care consider că este bine ca acești termeni să fie cât mai bine clarificați e și aparenta similitudine a acestora (cel puțin sonoră) care poate induce confuzii și prin urmare, utilizarea lor în contexte greșite.
Virtual Restoration - Restaurare virtuală
Prin Restaurare Virtuală (în general pentru obiecte), un obiect sau o clădire este readusă într-o formă trecută a existenței, în format digital, prin utilizarea doar a fragmentelor existente. Acest concept a fost propus de Gianfranco Fiaccadori, în 1994, ca o metodă de a putea interveni asupra elementelor de patrimoniu deteriorat, în mod virtual. Conform Principiilor de la Sevilia, aceasta este definită drept “utilizarea unui model virtual pentru reorganizarea fragmentelor materiale existente pentru a recrea vizual ceva care a exista în trecut”.
Astfel aici vorbim și de anastiloză virtuală (termenul anastiloză vine din Greacă și înseamnă punerea împreună a unor fragmente originale pentru a reconstrui o clădire sau un obiect deteriorat). Acest proces de intervenție stilistică face posibilă realizarea de propuneri și ipoteze vizuale care altfel nu ar fi fost posibile în realitate în contact cu fragmentele fizice.
Virtual Reconstruction - Reconstrucție virtuală
Prin Reconstrucție Virtuală (în general pentru clădiri) subiectul este readus într-o formă anterioară a existenței utilizând materiale deja existente și prin realizarea de elemente noi prin modelare 3D. Acest ultim aspect trebuie documentat pas cu pas și prezentat ca atare, conform principiilor de autenticitate și transparență științifică enunțate la Sevilia. Nerespectarea acestor principii în procesul de reconstrucție virtuală duce (cum se întâmplă cel mai des) la apariția fenomenului black box (cutie neagră) unde rezultatul prezentat nu este însoțit de pașii de realizare necesari repetabilității sau în cazurile cele mai nedorite, sursa originală nu se mai poate distinge de elementele adăugate și ipotetice.
Virtual Recreation - recreere virtuală
Un alt aspect foarte important în tot ceea ce ține de patrimoniul virtual este contextualizarea subiectelor prezentate. Acest element poate face diferența și poate sublinia importanța și avantajele îmbinării patrimoniului virtual cu cel real. Este vorba despre recreerea virtuală. Acest termen desemnează utilizarea unui model virtual pentru a recrea vizual un sit arheologic la un anumit moment din trecut inclusiv cultura materială (patrimoniu mobil și imobil), mediu, peisaj, tradiții și simbolistică culturală.
Atât în cazul recreerii, cât și al reconstrucției virtuale, unde sunt incluse elemente virtuale noi, fără corespondent fizic în prezent, este obligatorie utilizarea de coduri de culoare pentru gradul de documentare pentru realizarea acelor elemente. Spre exemplu, legenda de culoare din astfel de reprezentări ar trebui să conțină coduri de culoare atât pentru elemente foarte bine documentate, cu surse multiple, cât și pentru elemente puțin documentate, cu un procent preoponderent ipotetic, precum și pentru elemente total ipotetice. Astfel se asigură transparența științifică dar și pașii esențiali de repetabilitate în reconstrucție.
contextualizare
În aspectul menționat mai sus, o abordare importantă ar fi evitarea scoaterii din context și a simplificării instrumentelor specifice patrimoniului virtual doar la nivel de “mod de vizualizare”. Reconstrucțiile virtuale trebuie să facă parte dintr-un ecosistem virtual dedicat nu doar publicului general ci și audienței de experți din domeniu. Pentru aceștia din urmă, mediul virtual în general poate permite analiza și studiul unui obiect (sau suprafețe) cu detaliile topologiei, a stării sale de conservare sau să simuleze o restaurare virtuală cât mai precisă.
În acest sens este necesară existența unui model digital 3D cu rezoluție și precizie ridicatăîmpreună cu toate tipurile de informații disponibile cartate cu precizie și conectate cu geometria subiectului. O conexiune între modelul 3D și o bază de date poate fi de folos experților pentru căutarea, catalogarea și vizualizarea informațiilor relevante direct la nivelul modelului 3D. De asemenea, informații legate de materialele de construcție, tehnica de lucru, precum și mai multe tipuri de texturi pot fi asociate cu diferite zone ale suprafeței modelului 3D pentru cartarea și compararea elementelor legate de starea de conservare (de ex. caracterizări imagistice sau spectroscopice).
patrimoniul virtual în Romania lui 2022
În România, în ceea ce privește patrimoniul virtual, lucrurile sunt concetrate pe activitățile de digitizare 3D în mare parte, activități accelerate în special în ultimii ani. Chiar dacă muzeele momentan nu au centre sau departamente de digitizare 3D dedicate, soluțiile tehnologice de astăzi au făcut ca majoritatea să poată demara în regim propriu digitizări de colecții sau monumente, cei mai mulți operatori fiind auto-didacți (din personalul muzeal). Există de asemenea și companii private care oferă servicii de digitizare 3D și livrabile conexe esențiale care uneori colaborează sau se intersectează în diferite proiecte cu operatorii culturali, însă cazurile nu sunt numeroase. Serviciile costă iar bugetele muzeelor sunt limitate.
În creștere dar cu practici riscante
Dacă în zona de digitizare 3D lucrurile evoluează, în partea de stocare și distribuire a conținutului virtual către public sau mediul de experți, din păcate, lucrurile stagnează. În această direcție lipsesc depozitele online contextualizate ale elementelor digitalizate precum și mediile web de prezentare a narativelor subiectelor și a contextelor cultural-istorice ale acestora. Singura modalitate general adoptată în spațiul românesc pentru stocarea și securitatea conținutului 3D, este utilizarea unei platforme comerciale externe (o practică riscantă din multe puncte vedere).
Chiar și așa, modele 3D sunt publicate cu descriptori de metadate minimi iar în cele mai multe cazuri chiar lipsite total de informații descriptive. Despre paradate (descriptori specifici metodei de înregistrare 3D a datelor), unul din criteriile pe care se insistă în comunitatea internațională pentru transparență și repetabilitate, nu pomenșete nimeni nimic în descrierea modelelor 3D publicate. Distribuirea acestor modele, din platforma comercială externă, către public se realizează doar prin intermediul unei rețele de socializare.
Pentru că nu există reglementări, fiecare se descurcă cum poate sau cum vrea. În direcția reconstrucțiilor sau restaurărilor virtuale nu sunt raportate foarte multe subiecte (excepție făcând zona de ilustrație 2D unde avem deja exponenți consacrați la nivel internațional), în mare parte experimente izolate pe diferite studii de caz, care apoi nu sunt popularizate.
concluzie
În concluzie, cu o metodologie bună, care să țină cont de criterii de autenticitate, transparență și fiabilitate dar și de cerințele publicului căruia se adresează, instrumentele virtuale pot aduce un mare ajutor experților pentru analiza, interpretarea și propunerea a diferite ipoteze dar și pentru realizarea de simulări.
Realul și virtualul, împreună, pot extinde mult experiența culturală și umană. După cum vedem în jurul nostru, în viața de zi cu zi, aceste două elemente deja se îmbină în toate direcțiile. În domeniul patrimoniului, această sinergie transformă omul (vizitator sau expert) din simplu observator într-un participant activ, în rolul principal. Instrumentele narative bazate pe medii virtuale vor deveni un nou mod de interacțiune (cel mai probabil un nou standard) cu elementele digitizate, modelate sau simulate ale patrimoniului, oferind o perspectivă unică cu posibilități de extindere a cunoașterii practic nelimitate. Acest tip de abordare nu este limitat doar în domeniul patrimoniului cultural, aici poate este doar în faza incipientă.
În media deja este utilizată ca mod de narativă, cel mai bun exemplu fiind departamentul de cercetare al New York Times care a publicat deja câteva materiale excelente utilizând tehnologia web, fotogrammetria și modelarea 3D generând astfel experiențe imersive imposibil de replicat în lumea reală. Iminenta revoluție digitală în modul de interacțiune cu mediul online, în ceea ce privește domeniul patrimoniului virtual, pare că ne îndreaptă tot mai mult spre astfel de abordări. Munca de abia acum începe.
About Post Author
1 comment
[…] RO […]